Nastasă FORȚU

Între Apocalipsă și Speranță

 
Având ca punct de plecare Apocalipsa Sf. Ioan, scrisă prin 95-96 după Hristos în sihăstria silită a insulei Patmos – începând cu sentimentul terifiantului existențial și terminând cu rezonanțele unui final eshatologic – lucrările vastului ansamblu expozițional nu se limitează doar la o ilustrare a celebrei cărți ci se realizează ca o retrăire a ei, după aproape două milenii de crâncenă istorie. Simțim în lucrările artistului o reluare a unor dramatice experiențe similare confruntate cu problemele majore și dramatice ale unui univers contemporan.
Retrăim în tablourile lui Năstasă Forțu gravitatea și zbuciumul cosmic ale tensiunilor sfâșietor umaneprintr-un limbaj care nu mai poate repeta pe cel clasic al reprezentării tradițional – figurative, în uz de peste 25 de secole. Hiperbole, alegorii, simboluri anxioase trădează mituri reevaluate, performanțele omului dar mai ales marile lui prăbușiri – dintr-o istorie trecută dar mereu repetată a umanității...
Apocalipsa Sf. Ioan a fost redactată la hotarul dintre două lumi – radical deosebite – cea a antichității și cea a viitoarei Europe creștine. Era o epocă contorsionată, oscilând între persecuțiile sângeroase aplicate mesagerilor noii lumi și între triumful exponenților lumii vechi – un apogeu purtând în el germenii unei progresive și iremediabile decadențe.
Un paralelism între aceste două lumi – cea a apocalipsei și cea a zilelor noastre – relevă similitudini și deloc întâmplătoare coincidențe. Ambele lumi sunt marcate de criza specifică a epocilor de tranziție; este o epocă de confuzie a valorilor, de degradare lentă și cumplită impostură...
Alternând pe pânză cromatismul rafinat cu izbucnirile fauve ale culorilor neprelucrate, pictura lui Năstasă Forțu se impune prin forța expresivă a culorilor dar și prin capacitatea, specifică, de a le sintetiza.
Lucrărilor eșalonate căutărilor sale din ultimii 4-5 ani, li se asociază grafica, cumulând lucrări de dată recentă. Lucrările de grafică perpetuează aceeași prioritate a simbolului în arta expozantului. De astă dată simbolul – unic și general – este crucea, în diversele ipostaze, având în vedere asocierea ei multiplă la conexiunile social-spirituale.
Simbol al jertfei dar și al mântuirii – crucea devine un însemn de o impresionantă polivalență*. Ea reprezintă unul dintre cele patru simboluri fundamentale (alături de cerc, pătrat și centru) – simbol de orientare spațială dar și temporală, centripetă prin capacitatea ei magică de a-și aduna adepții dar și centrifugă, în procesul răspândirii credinței și doctrinei creștine în cele patru puncte cardinale...
Crucea capătă în lucrările autorului conotații determinate de realitățile autohtone ale ultimelor șase decenii...
Recurgând la modelul unei cruci populate – topos ilustrat de gravurile florentine de sfârșit de secol XV - crucea populată, integrând în brațele ei siluete umane, autorul încastrează în interiorul lor, noii martiri nu mai puțin însemnați ai anilor de oroare de după 1948.
Curbele tensionate până la paroxism rememorează aceeași configurație artistică din cunoscuta icoană a hramului celor 40 de mucenici... Este un salt peste aproape două milenii, într-o lume în care nu s-au mântuit păcatele ancestrale, nici epuizat osânda și nici finalizat răspunsurile marilor întrebări ale existenței umane.
Dar crucea semnifică și aspirația specific umană, de înălțare spre dumnezeire. Va fi asociată arborelui cosmic, entitate sugerând într-o anumită ipostază legătura dintre pământ și cer. Fuzionarea crucii cu arborele cosmic va determina noi motive, conform variantelor naționale ale crucii hacikar a armenilor sau troiței românești din răspântii sau locuri de reculegere.
Totalizant, simbolul ne introduce într-un adevărat univers, în vastul coral al suferințelor și jertfelor umane, al durerilor sfâșietoare și aspirațiilor permanente spre Dumnezeu și umanitate. Este crucea prăbușirilor dar și cea a înălțărilor; întreaga condiție umană capătă șansa asocierii la acest motiv, relevându-și astfel complexitatea dramatică a experiențelor umane. Dar mai presus de toate, lucrările lui Năstasă Forțu sugerează efortul de a resuscita o dimensiune veche a spiritului uman – sacralitatea – diluată, gradat-succesiv, din sec. XV încoace în operele noastre de artă dar, mai ales, a celorlalte popoare europene. Este o dimensiune care a implicat artei o consistență hieratică care găsindu-și artiștii pe potrivă a conferit artei Moldovei medievale lui Ștefan cel Mare statutul unui apogeu artistic. Reluarea, în același spirit, a acestei dimensiuni, anticipată pe plan european încă din a doua jumătate a secolului trecut (Georges Rouault etc.), prefigurează în prezent și viitor unul din actele de recuperare ale contemporaneității.
 
* Cf. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, Ed. Artemis, 1994, volumul I, p. 398-403.
Dr. Gheorghe Macarie,
critic și istoric de artă
 
Câtev a dintre lucrările prezente în expoziție.

 

Muzeul de Artă Vizuală Galați