Anul acesta se împlinesc 145 de ani de la înfiinţarea primei secţii de sculptură, a cărei catedră a fost oferită sculptorului german Karl Storck, care a și condus-o timp de două decenii. Secţia de sculptură a fost infiinţată la un an după deschiderea oficială a Şcolii Naţionale de Arte Frumoase din București, graţie pictorilor Theodor Aman și Gheorghe Tăttărăscu. Aceştia au insistat foarte mult pe lângă domnitorul Al. I. CUZA pentru a le sprijini demersul și a le înlesni aducerea modelului de studiu al academiilor de artă occidentale  în București.
   Noi, ca neam, nu am avut niciodată şansa occidentului de a avea parcurgeri line și acumulări bine sedimentate în domeniul vast al culturii, aflându-ne tot timpul într-o perpetua defensivă și într-o adaptare "din mers" la orice noutate provenită dinspre lumea occidentală. Am fost nevoiți să ardem repede etape importante pentru a micșora diferențele de capital cultural dintre noi și ceilalți. Această repliere, parcă mereu precipitată, a indus în conștiința neamului sentimentul neputinței, al resemnării și senzația inadaptării în interiorul propriei țări. Să nu uităm că sunt 145 de ani în care s-au consumat doua conflagraţii mondiale, convulsii sociale multiple, schimbări doctrinare și multe alte ape tulburi care au măturat România dinspre toate punctele cardinale. O perioadă de 145 de ani ce a coagulat un conglomerat de evenimente si factori ostili oricărei dezvoltări line într-un domeniu atât de delicat al culturii unui neam.
    Exodul către academiile occidentale al oamenilor cu potențial intelectual ridicat putea fi stăvilit numai prin inființarea unor școli sau academii în care modelul de predare occidental sa fie aplicat.
    Judecând după faptul ca la numai 50 de ani distanță de contactul cu regulile realizării sculpturii statuare au apărut tineri entuziaști atrași de mirajul mișcarilor social-culturale occidentale și doritori să scape de ceea ce încă nu se stăpânea foarte bine la nivel teoretic și practic, înțelegem astăzi cum și de ce s-au pierdut foarte repede meșteșugul și măiestria construcțiilor anatomice dovedite de primele promoții de absolvenți ai secției de sculptură, printre care doresc să-i amintesc pe Ion Georgescu și Ștefan Ionescu Valbudea.
    Numărul  şi aşa mic al sculptorilor români a fost divizat prin încurajarea modernismului, pe fondul unei acute lipse de maturitate artistică în domeniul sculpturii statuare româneşti care a dus către o abstractizare secată de orice urmă a interesului pentru anatomie sau proporții, fiind abordată o arbitrară contorsionare a trupurilor, ajungându-se la o dezvoltare a esteticii urâtului. După cum se știe, toate aceste încercări, delimitate de critica vremii în curente artistice, nu au dainuit nici în țările lor de obârșie şi nici în țările în care au fost temporar adoptate.
    În anii '50 este relansat figurativul la noi în ţară dar într-o perioadă în care sculptura statuară trebuia să fie în total acord cu aspiraţiile realismului socialist. Figurativul acelor vremuri a suportat o adaptare a tratărilor volumetrice printr-un patetism al descrierilor formal psihologice, lăsând impresia unor reprezentări viguroase şi optimiste, numai bune de oferit ca exemplu tinerilor, spre formarea lor în spiritul doctrinei socialiste. Alături de aceşti tineri s-au aflat foarte mulţi plasticieni prin al căror patos a fost posibilă alcătuirea unui nucleu dur al realismului socialist. În covărşitoarea lor majoritate, artiştii acestei epoci au ilustrat, cu tot concursul, o atitudine iconografică şi o filosofie implicită, indicând aspiraţiile şi reperele utopice ale unui sistem a carui imperativă nevoie era promovarea doctrinei şi acreditarea ei în rol de simbol.
     Am făcut această foarte scurtă incursiune în zorii artei statuare româneşti pentru a oferi o idee despre faptul că 145 de ani de experienţe didactice, stilistice și experimentale într-un domeniu secular al artelor înseamnă ceva, dar nu foarte mult.
    Astăzi, orizontul realismului socialist nu poate fi ignorat din punct de vedere istoric iar profesonalismul artiştilor care au participat la promovarea acelei doctrine nu poate fi pus la îndoială. Sunt artişti cu o solidă formaţie academică care au slăvit şi prefigurat epopeic imagini complicate, veridice din punct de vedere plastic dar şi convingătoare din punct de vedere moral prin care imaginea eroului, a omului exemplar, nu putea fi decât ţăranul colectivist şi muncitorul fruntaş, tematici din care se vede o egală partajare a autorităţii propagandistice între personalitatea istorică şi colectivitate.
     Sunt prezente în expoziție un număr de 40 de lucrări realizate în tradiționalele materiale specifice sculpturii; celebra marmură, travertinul, bronzul și lemnul, dar mai putem adăuga gipsul, ca material tranzitoriu și cimentul ca material compozit şi destul de durabil în timp.
    Aceste lucrări de sculptură, privite astăzi în relaţia cu titlurile pe care le au, degajă un farmec bizar prin realismul lor aprioric redat de efectul manieristo-suprarealist, parţial datorat unui exces de elaborare mentală. Cu toate acestea, privite numai din prisma realizării lor ca obiect, sunt fără îndoială lucrări care trebuie să fie studiate de către cei ce doresc să găsească variate rezolvări plastice şi stilistice. Sunt compoziţii care astăzi atrag prin frumoasa lor descriere în spaţiu.
    Comparaţia antinomică a relaţiei dintre gest şi mimică, asupra căreia vreau să atrag atenţia, este prezentă în aproape toata creaţia statuară a secolului XX realizată şi prezentată în ţara noastră. Toate portretele personajelor acestor statui au un soi de cuminţenie, de linişte interioară, imperturbabil afişată, indiferent de atitudinea sau gestul descris de corp în spaţiu. Un exemplu grăitor este  cel al lucrării semnată de sculptorul Ion C. Dimitriu Bârlad şi intitulată "ultima grenadă a caporalului Muşat". Pe faţa acestui caporal aflat în plin avânt de aruncare a ultimei grenade nu se vede nici un fel de grimasă, ce ar fi declanşată în mod firesc pe faţa oricărui muritor aflat într-o confruntare directă cu duşmanul, cu moartea, cu deznădejdea. Un alt exemplu este relevat de lipsa bucuriei de pe faţa personajelor lucrărilor ale căror titluri sunt "Rod bogat", autor Lie Doina, sau lucrările cu titlul "Victorie" semnate de sculptorii Silviu Catargiu şi Mircea Ştefănescu. Sunt lucrări care demonstrează clar lipsa preocupărilor de redare a stărilor sufleteşti aşa cum sunt ele transmise şi recepţionate la nivel de individ dar unanim înţelese. O altă posibilă explicaţie ar fi aceea a prezentării personajelor într-o manieră ce convenea foarte mult celor ce, poate, impuneau artiştilor, printr-o anumită presiune ideologică, un soi de spiritualizare a portretelor.
    Astăzi nu mai putem vorbi de presiuni ideologice, de situaţii impuse care să îngrădească libera exprimare şi din acest motiv am organizat această expoziţie prin care doresc să vin în întâmpinarea celor ce au la rândul lor dorinţa şi voinţa de a aborda sculptura statuară românească dar au reţineri de ordin stilistic. Lucrările de sculptură prezente în această expoziţie pot constitui un izvor de inspiraţie pentru cei ce doresc să observe modalităţi diverse de abordare şi compunere a sculpturilor figurative aflate într-un grad mai mic sau mai mare de abstractizare.